Vanitatea ne îngroapă… nația!

Speram, sincer, mai ales după tragediile recente din viața mea privată, să nu trăiesc ceva similar și în viața profesională, în care mă refugiasem tocmai ca să uit de acestea. Revin, cu aceleași sentimente cu care, în 2013, publicam primul volum al unei monografii intitulate ”Noi simboluri drăgășenene”. Era vorba despre o lucrare științifică structurată pe trei capitole: primul, dedicat valorilor care nu mai erau printre noi, al doilea, valorilor cu care suntem contemporani, însă ne prefacem efectiv că nu le vedem și cel din urmă, dedicat valorilor în devenire. Scriam în prefața lucrării – pe care o s-o reiau și în cel de al doilea volum, aflat acum în lucru și, desigur, structurat așișderea – că am făcut acel demers publicistic taman pentru că neamul românesc, de la Eminescu, cel din colțul nord-estic al patriei noastre, până la recent plecatul dintre noi, Ilie Ciocan, din satul Bratia Vale al comunei vâlcene Galicea, are prostul obicei de a nu știi cum să își cinstească așa cum se cuvine valorile. În primul rând, mă intrigă enorm că nu știm să le arătăm respectul meritat cât sunt încă printre noi și să facem o sărbătoare din fiecare zi în care avem norocul de a fi contemporani cu oameni de valoare, iar în al doilea rând, sunt profund indignat de modul în care știm să ne luăm rămas bun de la valorile noastre. Nu știu dacă facem aceste lucruri din prostie sau din vanitate, însă reacțiile la postarea primarului din Galicea care își exprima, cum fac și eu, acum, profunda durere că la înmormântarea celui mai bătrân om din Europa și al ultimului veteran de război din lume, nea Ilie Ciocan, nu au fost prezenți importanții factori de decizie ai țării, deși până și președintele României – dacă am avea unul – ar fi trebuit să fie la Galicea cu acest prilej, mă determină să înclin către varianta vanității ca și explicație pentru ceea ce se întâmplă. Mulți l-au luat în derâdere pe edil și au spus că a exagerat cu pretențiile. Nu, dragi­lor, nu a exagerat deloc! Voi exagerați în vanitate și prostie… Nu am putut să mă abțin să scriu aceste rânduri, însă doresc să închei, plecându-mă în fața acestei valori naționale, a cărui trecere în neființă m-a șocat, căci am primit vestea chiar când îmi pregă­team instrumentele, să vin la domnia sa, la a­ni­ver­sarea a 113 ani, să surprind pe bandă video o poveste, fie și numai câteva vorbe, care să reprezinte perla coroanei arhivei mele jurnalistice… Dzeu să te aibă în paza Lui, nea Ilie!